di Ciccio Epifanio

Lo fa Ciccio Epifanio, superando se stesso, in questo poemetto godibilissimo nel quale, riprendendo le atmosfere di una novella di Nino Greco e mutuando sapientemente la non facile metrica già usata dall’Abate Conìa, traccia un ritratto incredibilmente forte e grande di questo animale e dei peggiori difetti umani (abbondantissimi dalle nostre parti) che esso incarna (Bruno Demasi).
PROLOGO
Cantandu
cu lu verzu
di l’abati Conia, lu sceccu a poisia vogghju mentiri. Mi dezzi lena e spuntu Mu jarmu stu casteju, lu ciucciu “Pascaleju, ‘i Ninu Greco. Ma s' a lu ciucciu soi Ogni virtù nci meri, lu sceccu meu è punteri e marranchinu. E pe’ di cchù ‘ stu sceccu È rrattu a ogni nzinga, e cedi a la lusinga d’ogni scecca. Addunca è liberatu Stu cuntu mu vi ncignu, mu nzingu comu pignu
e vegnu a vui.
|
Quandu
campava ‘u sceccu
erunu
tempi niri:
gatti,palumbi
e gghjiri
erunu
commitità.
U
sceccu era puntéri
e
minzogneru assai,
malignu
quantu mai:
nzumma,era
sumeri.
Suffriva
u muzzicuni
‘a
varda e la capizza,
trovava
pemm’attizza
ogni
occasioni.
Quandu
jhaccava l’arba
partia
cu ddu cannistri,
d’arretu
li ministri,
e
a gran vilocità.
U
sceccu era luntruni
lagnusu
e lavativu,
paria
cernutu o’ crivu
nzumma,
era murruni.
Suffriva
‘u stijazzu
‘u
caddu e la stagiuni,
non
era du patruni
mai
cuntentu.
Quand’era
menzijornu,
non
si tenia la fami,
di
rragghji e di richjami
si
spremia.
U
sceccu era mastruni
non
era mai o so postu,
era
ndurutu e tostu
com’azzaru.
U
sceccu avant’avanti
e
quasi senza pisu,
appressu
a’ cuda mpisu,
u
mulatteri.
Faciva
i so bisogni
sempi
a mità caminu,
darretu
lu meschinu,
sciruppava.
Parrandu
cu crianza,
vi
dicu a pinneju:
U
sceccu du porceju
era
nu puntu peju.
E
pe fari dispettu
di
‘voti caminandu
si
la facia rragghjandu
e
testijava.
Penzu
ca u Patreternu
ndavia
u s’a piggh’arrisi,
‘u
sceccu era ngornisi
e
si vantava.
Ndavia
‘u si tagghja ‘u pilu
ogn’annu
e’ primi agustu,
paria
ca trova gustu
ma sperrava.
|
Pariva
ca ti senti
ma
quandu si votava,
tuttu
si ncarognava
e
ti pistava.
Quandu
nci davi a biava
mancu
ti dava retta:
è
veru can ci spetta
pe’
ragiuni,
santu
diavuluni
ddolliji
nu minutu?
iju
cu mussu a mbutu
ti
richjama.
Ndaviva
l’anchi curti
era
tuttu na posa,
trovava
u si riposa
puru
a ddritta.
I
ricchji sempi tisi
mu
senti ogni cantu,
ogni
lagnanza o vantu
du
patruni.
E
quandu pe’ prudenza
parravi
zittu zittu,
faciva
u mussu affrittu
e
jiva ‘ i truncu.
‘Na
cuda masculina
dura,
pilusa e nira,
bastava
pemmu tira
ognunu
appressu.
Ti
capitava o spissu
u
vidi pe’ “Folari”
u
sceccu caminari
c’u
patruni.
Lu
mastru capitatu
Ndaviva
chimmu llana
Se
ncera na suttana
Ja
prisenti.
Ca
poi si mpirnicchjava
E
ssi nnacava tuttu,
puru
se ddera rruttu,
corteggiava!
Ija
jizava a cuda
pe
ffari l’occasioni,
u
sceccu pe’ passioni
si
mpinnava.
Iju
non volia nomi,
non
si chjamava nenti,
jizava
i sentimenti
se
volia.
Hii:
pe fallu jiri
Quetu:
pemmu spetta
Paria
ca duna retta
Ma
ngannava.
Non
era bruttu ‘u sceccu
E
mancu era cazzuni.
Cchjù
fissa era u patruni
Chi
ccozzava.
|